Ilie, te urăsc!

July 21, 2011 § 2 Comments

Oficial, urăsc ziua de 20 iulie. (da Ilie, numa’ din cauza ta!)

Mi-a dat furtună (el, Ilie) pe la 8, când eram în trenul spre casă şi, în loc să ajung la destinaţie la 21:05, am ajuns la 24:50. Am staţionat ore bune în câmp, fără mâncare sau apă, obligat să îmi îndur colegii de compartiment, care deveniseră stresaţi şi se manifestau, fiecare-n felul lui.

Gagica din faţa mea, Vasilica a vorbit la telefon cu orele, cu toţi prietenii şi prietenii prietenilor, ca nu cumva să i se usuce limba. Abuza de săracul telefon, folosea clişee ieftine şi îşi încerca norocul cu fiecare băiat apelat. Replicile folosite de fete când vor să agaţe pe internet sau la telefon nu sunt amuzante niciodată, nici măcar tolerabile. Sunt o adevărată tortură pentru orice tip normal, care a reuşit măcar o dată să-şi facă o prietenă reală, pe care să o sărute în timp ce o ţine în braţe, nu din spatele tastaturii, apelând la clickincasutadouapunctestelutaenter. Simţeam că mi se aplică picătura chinezească. Şi mai era şi Dorel  în stânga mea… flămând. gălăgios şi uşor violent.

Picăturile mari loveau zgamotos acoperişul de tablă al cutiei destinate transportului de oameni dintr-un oraş în altul iar fulgerele luminau toată câmpia în mijlocul căreia trenul nostru staţiona. “Plecăm în 20 de minute.”, a zis iniţial naşul. Dar cele 20 de minute s-au făcut 3 ore, iar cele 3 ore au trecut foarte încet, de parcă ar fi fost 30.

Pe lângă faptul că trenurile noastre sunt construite să meargă prost, pentru a enerva şi a face vânzare distribuitorilor de cancan, nu sunt dotate (prea multe) nici cu vagoane restaurant. Nu interesează pe nimeni că Ionel îşi bea propria transpiraţie sau muşcă din tenesi pentru a supravieţui, într-o astfel de situaţie specială.

Într-un final am pornit. Sunt sigur că angajaţii CFR au făcut tot posibilul să mute copacul ce acoperea şina, cât mai repede. Au întrerupt jocul de table  şi şi-au lăsat cafelele să se răcească, dornici să-şi facă meseria cu simţ de răspundere. Aş fi crezut asta, dacă steagul nostru n-ar fi fost roşu galben albastru.

Am ajuns acasă, după un drum aproape la fel de chinuitor ca cel al lui Ulise pe mare, am coborât din tren şi am mers grăbit spre casă, prin ploaie.

Ilie, eu îţi mulţumesc că ai avut grijă să nu mă plictisesc, într-o zi banală de miercuri, dar serios, anul viitor abţine-te!

Principiul falsei autorităţi

July 13, 2011 § 7 Comments

E preferatul meu. E folosit foarte des, instinctiv, dar cine ştie despre ce e vorba şi cum să-l utilizeze are un avantaj imens, aproape în orice contradicţie.

Să vă povestesc:

Eram în tren. De obicei îmi plac oamenii vorbăreţi, dar atunci nu aveam chef de gălagie. În compartiment era un proaspăt absolvent de liceu, cu bacul luat, părinţii tipului, eu şi alţi trei oameni

Mamă băiatului se plângea de camerele de la bac, că fişu a învăţat şi a trecut dar cu notă cam mică, blabla. Şi a început să vorbească de băiatul ei scump şi drag. E genul ăla de mamă pe care nu-i bine să o iei niciunde cu tine, nici măcar la nuntă ta nu trebuie să o chemi, pentru că nu ratează niciun moment să te facă de râs, când toţi sunt la masă, ei i se pare simpatic să arate poze cu tine nud de când aveai 3 ani. Şi, evident că nici acum nu a avut vreo ezitare în a-l pune în situaţii ridicole pe fiul ei.

Tatăl îi mai spunea să înceteze, că vorbeşte încontinuu, dar nu insista, ştia el cine-i şefu-n casă.

Tipul spunea că vrea să dea la Academia de Poliţie la “spăgi şi vame” (ceva paznic de frontieră, nu mă pricep) şi vorbea pe subiectul asta cu cineva din compartiment. După ce a terminat de discutat a început iar moara-stricată de ma-să să vorbească.

Povestea cum e nasol la academie că nu au menajeră şi că el nu ştie să-şi gătească deloc, cine ştie cum o să se mănânce acolo. După ce şi-a făcut băiatul incompetent, a încercat s-o dreagă zicând “dar ce băiat de 20 de ani ştie să gătească?”.

Până atunci doar am ascultat, nu am zis nimic. Dar deja deveneam iritat, au trecut 2 ore şi ei încă vorbeau. M-am gândit să le tai macaroana grav şi am deschis gura. Aveam de gând să-l fac pe fişu incompetent (cum îmi şi părea) subtil şi pe stimabila doamnă să tacă şi să-mi recunoască superioritatea într-un domeniu la care mă domina clar (gătitul).

– Doamnă, nu e bine că fiul dumneavoastră, la 19 ani nu ştie să ţină tigaia-n mână. Nici eu nu sunt cine ştie ce bucătar, dar ştiu să-mi fac una alta. (aici l-am făcut incompetent pe fişu şi am întărâtat-o pe ea)
– Ce îţi găteşti tu? Pâine prăjită şi ouă fierte ştie şi el. (m-a luat la mişto.)
– Mai multe feluri de paste, omletă… (m-a întrerupt şi a început să vorbească repede)
– Asta ştie oricine, a zis ea. (m-am enervat că m-a luat iar peste picior şi m-am decis să-i dau finalul, nu arăta ea a cunoscătoare de bucătărie grecească)
– Ştiu să-mi fac şi saganaki.
– Saganaki?
– Da, saganaki. Mâncare grecească. (după reacţia ei, mi-am dat seama repede că habar n-are. dar nici nu am fost explicit, am lăsat să se înţeleagă că mie mi se pare firesc să ştie lumea ce-i ăla saganaki.)
– Ştiu ce e. Atunci tu eşti bucătar bun. (sunt bun bucătar, întradevăr, ştiu să fac saganaki, caşcaval pane, pe româneşte. şi aici principiul falsei autorităţi m-a ajutat s-o tăvălesc. ea neştiind ce e saganaki s-a gândit “mamă, asta face mâncăruri pe care nu ştiu să le fac nici eu.”)

Terorists Win.

două sfaturi pentru mersul cu trenul : )

June 29, 2011 § 2 Comments

Dacă nu vrei să păţeşti ca mine, ai putea să iei de bun ce am scris mai jos.

Mergi la gară cu 15 minute mai repede de a pleca trenul:

Mai bine aştepţi puţin pe peron, cu riscul de a te plictisi decât să fugi printre linii cu bagajele după tine.

Pregăteşte-ţi din timp bani schimbaţi pentru bilet şi legitimaţia/cupoanele completate:

Când ajungi la casă doar să întinzi mână şi să primeşti biletul. E un mare avantaj dacă eşti puţin în întârziere, acele 3 minute economisite pot fi decisive.

Ploaie, alergătură, bilete tren, linia 4, pierdut carte : (

June 25, 2011 § 3 Comments

M-am organizat nemţeşte. La 5 : 47 aveam trenul spre Bucureşti, iar eu la 5 25 încă închideam fermoare.  Pe la 5 : 35 am ieşit din casă şi am luat-o la fugă prin ploaie, cu geanta pe umăr şi trollerul după mine.

La 5 : 43 eram în gară şi căutăm disperat legitimaţia de student pentru reducere. Într-un final am găsit-o, i-am dat-o doamnei care mă grăbea că pierd trenul şi am fugit spre linia 4. Evident, datorită repezelii am uitat să închid geanta şi mi-am pierdut din lucruri pe drum. Am realizat abia în tren că-mi lipsesc foile şi cartea. (Am pierdut foile pe care-mi scrisese mama o reţetă de bucătărit şi o carte împrumutată, pe care nici n-am apucat să o citesc.)

Există şi o parte bună, totuşi. De fapt două. Nu am pierdut trenul şi am prins loc la geam, cu priză funcţională! (deci mergea priza!!!)

Poate că data viitoare o să mă organizez în aşa fel încât să ajung cu 15 minute mai repede, să am timp să mă plictisesc pe peron şi să beau o cafea.

Oricum, niciodată nu o să renunţ la tren pentru autobuz, decât dacă n-o să am încotro. Prefer să ajung mai târziu puţin dar să stau comod, unde-mi convine mie mai bine. Şi în timpul pe care-l fac în plus îi bat pe huni la age of empires sau citesc. (de abia aştept să termin “€œFemei” de Charles Bukowski, ca să pot să o critic cum trebuie, cu ironie şi toate cele.)

Trenul gâştelor

April 21, 2011 § 5 Comments

Postare scrisă pe la 7 jumătate.

De ce devin oamenii plictisiţi insuportabili? Poate aşa mi se pare mie din cauză că sunt somnoros şi lipsit de chef.

Când m-am urcat în tren mă gândeam că e dimineaţă devreme, că lumea e obosită şi fară energie, mi-am zis că o să fie ok, că o să dorm ca ursul sau o să îmi pun vreun film şi o să treacă timpul repede.  Evident că n-a fost aşa.

S-a aşezat în stânga mea o persoană exagerat de sociabila, veselă şi odihnita. Şi persoanele astea nu sunt o companie prea plăcută în tren, poate decât dacă eşti tu mare macho şi reuşeşti să agăţi oriunde, pe oricine.  Ei bine, eu nu sunt, aşa m-a făcut mama, urâţel şi antisocial de dimineaţă.

Şi-a găsit repede partener de discuţie, o altă persoană care vorbeşte mai mult decât respiră.

Am crezut că dacă pun căştile şi îmi bag un tratament cu The Prodigy o să fie bine. Dar nu a fost aşa. Nu mai înţelegeam ce ziceau, dar tot auzeam un sâsâit continuu(comparabil cu acel sunet făcut de gâşte, de aici şi titlul [ne]inspirat).

Am reuşit în cele din urmă să adorm puţin, sau măcar să stau cu ochii închişi şi să ignor sunetele din jur, dar a urmat Periş, oraşul de fachiri. Am început să aud puradeii cum se ‘haules baules’ pe peron şi apoi a trebuit să deschid ochii să fiu atent la cine urcă, să nu cumva să se lipească de geantă mea vreunul, în speranţa că o să se îmbogăţească. (Şi de fapt să-mi fure ciorapii murdari.)

De dormit n-am dormit, muzica nu mă ajuta, ba mai mult,  începea să mă enerveze, la film nu mă puteam uita tot din cauza gălăgiei şi oboselii, mai era un singur lucru, puţin sinucigaş de făcut.  Să mă obişnuiesc cu ideea că nu o să mai dorm şi să încep să stau şi eu cu cele două gâşte de poveşti ca să treacă timpul mai uşor. (sau să mă mut de la locul meu şi să stau în piciare, dar asta sigur nu era o opţiune)

Şi aşa am făcut până la urmă şi nu mi s-a mai părut deloc insuportabil. Ba mai mult, chiar am purtat discuţii interesante, sau deloc plictisitoare, cu cele două fete. (a se observa: nu le-am mai spus gâşte)

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with tren at Condomized!.