Cu Franta

September 17, 2011 § 4 Comments

Nu stiu daca v-am spus pana acum, dar eu ii detest pe francezi. Nu (doar) din cauza ca nu reusim sa-i batem la fotbal, sau ca mananca gorgonzola, branza aia ranceda si albastra a lor, care daca ar avea si putin verde, ar arata asemenea kriptonitei.

Pe langa faptul ca ei sunt niste imbecili aroganti care se scobesc in nas in puburile lor de fite de pe malurile Senei, ne considera pe noi tigani. Tocmai ei, care au jumatate de populatie cu sange african, mai inchisi la culoare decat intunericul. Nu mi se par mai civilizati decat noi, de asta ma si deranjeaza ca tocmai ei ne arata cel mai mult cu degetul.

Am avut ocazia sa ajung in buricul Parisului si sa observ anumite lucruri care m-au indreptat spre unele concluzii. Timpul si bugetul nu mi-au permis sa merg sa vizitez, am apucat sa vad doar Turnul Eiffel, noaptea. Un fel de piramida metalica, inalta, care “se uda la picioare” in apa Senei, la fel de murdara ca si Dambovita si de 10 ori mai murdara decat Tamisa. Ce sa zic, e mistocel turnul ala cu care se lauda ei, dar avem si noi unul la Slobozia, putin mai mic, ce-i drept.

Din cauza ca nu am avut posibilitatea sa vizitez prea multe, nici macar Luvrul, ma abtin de la facut comentarii rautacioase. (Din nefericire pentru ei, o sa compar centrul Parisului cu centrul Londrei. Si Paris – Londra 0-1 categoric.)

Oare sa-i urasc si din cauza ca era gata gata sa fim arestati doar pentru ca aveam masina cu numar de Romania? Au venit la noi, doi politisti cheliosi si imbecili, care refuzau sa vorbeasca engleza si pretindeau ca suntem arestati, fara sa ne spuna ce faradelege comisesem. Eu le explicam pe engleza ce si cum, ei discutau despre ce spuneam eu in limba aia a lor gretoasa, compusa din stranuturi si tuse contopite, apoi dadeau din umeri si-mi ziceau ca nu inteleg, ca trebuie sa mergem la sectie.

Pana la urma a aparut cucoana care ne gazduia in Paris si le-a explicat celor doi cretinoizi ca am venit la dansa. Cheliosii si-au cerut scuze pe engleza (acum stiau sa vorbeasca) si ne-au povestit ca niste romani jefuisera doua apartamente, nu de mult si de asta ne-au intampinat asa de prietenos, convinsi fiind ca noi suntem vinovati, sau macar suspecti. (nu-i asa ca sunt niste scumpi?)

Ieri citeam stirile si am dat peste o intamplare asemanatoare cu ce-am patit noi, doar ca mai grava. Niste romani au fost arestati la Paris gratuit, doar pentru erau romani.

Probabil ca daca stimabili ne-ar trata cu mai mult respect, nu ne-ar mai arata cu degetul si nu ne-ar mai barfi in toate berariile pe care le frecventeaza, nu i-as mai detesta nici eu. Poate ca au o tara mai frumoasa decat Romania si doar putin sub frumusetea Angliei, dar daca ei ma detesta si ma injosesc de cate ori au ocazia (pe mine ca cetatean roman) eu cum sa-i admir sau indragesc?

(cum diacritice.com e picat, si alt site similar nu stiu, postarea asta o sa fie fara a cu caciulita sau s cu codita)

Am revenit.

September 16, 2011 § 4 Comments

Am scuturat bine foaia din dashboard de praful virtual ce s-a adunat și iată-mă, am început iar să scriu, după atâta timp.

Întai am avut probleme cu laptopul iar când mi-am procurat unul nou, îmi pierdusem deja entuziasmul și motivația.

Am avut o vară lungă, plină de redescoperiri. (probabil sunt singurul ce nu a fost la mare.)

Mi-am redeschis apetitul pentru citit, am (re)învățat că exista viață și după ce ai fost părăsit, am redus cafeaua zilnică de la 5 căni la 3 (și implicit mi-am mărit numarul de zile rămase), am (re)realizat că mersul pe munte este un hobby mișto și că e pacat să nu fac asta, daca tot sunt vecin cu Bucegii.

… blabla blabla

Mâine încerc să fac o postare, cu introducere și opinie personală și probabil într-o manieră ironică. (am un bun motiv de a-i spurca pe francezi, de ce să nu profit?)

Covasna şi Harghita, din România!

August 5, 2011 § 10 Comments

No, eram pe la Sfântu Gheorghe şi căutăm DN12 să ajung la Ciumani, pe lângă Gheorgheni. Şi acolo limba maternă este maghiara, iar limbă străină este tot maghiara, se pare.

Am oprit maşina şi am întrebat-o pe o tanti, spargatoare profesionistă de seminţe de floarea soarelui cum se ajunge la drumul naţional 12, spre Gheorgheni. Baba mi-a aruncat în scârbă un “Nem tudom, román.” şi a refuzat să se mai uite la mine, chiar dacă eu încercam să fiu expresiv şi gesticulam.

Aş fi preferat să nu o aud pe aceeaşi babă, nici 2 minute mai târziu întrebându-l pe nea Vasile ce face, PE ROMÂNEŞTE!

Pe mine a refuzat să mă ajute, spunându-mi că nu vorbeşte româneşte, dar cu Vasile a purtat cu succes aproape un dialog, PE ROMÂNEŞTE.

Într-un magazin, toate produsele erau pe ungureşte scrise, nu se putea cumpără pâine, doar kenyér.

Cred că sunt îndreptăţit să fiu rasist şi să îi detest pe ungurii DIN ROMÂNIA, care uită în ce ţară sunt. Nu toţi sunt suferinzi de sine şi ignoranţi, ştiu. E amuzant că ei se cred 100 la sută maghiari, dar când ajung în Ungaria realizează că cei de acolo nu îi consideră fraţii lor.

A bea sau a nu fi

August 4, 2011 § 4 Comments

Ieri, din trecere, am auzit o discuţie între doi muncitori, care probabil erau în pauza de masă (şi de ţuică). Unul dintre ei era scund, cărunt şi grăsuţ şi mânca repede şi lacom iar celălalt era mai tinerel, cam de 20 şi ceva de ani. Cei doi povesteau cum toate “e scumpe” iar “salariile e tot mai mici”:

Tinerică: Cu banii ăştia pe care îi primesc aici, de abia reuşesc să-mi plătesc ratele. Cablul de la teveu l-am şi scos, noroc cu salariul nevesta-mi, mic aşa cum e, măcar ne plătim dările la stat.

Moşulică: Nici beutură nu e ieftină deloc. Eu cum beau 1 L de ţuică şi 2 de bere la zi… ce să mai zic? Mai şi fumez, acolo se duce toată pensia mea, noroc că mai muncesc pe ici pe colo. Şi proasta aia de nevasta-mea mi-a zis că ori suntem cu banii separat, ori mă dă afară din casă.

Tinerică: Da nu mai bea bre atâta. Sau lasă ţigările măcar.

Moşulică: Păi nu pot bre, dacă nu beau o ţuică lângă cafea şi nu fumez o ţigară… de ce să mai trăiesc? Să plătesc taxe?

Tinerică: Haide bre, că nu-i aşa.

Întradevăr, nu există om mai sărac decât românul prost şi plin de vicii. Mie îmi e greu să tolerez oamenii care se plâng că nu au bani, după ce i-au tăvălit pe băutură.

Steven Seagal iubeşte să se bată

August 2, 2011 § 5 Comments

Nu înţeleg de ce se insistă cu filmele cu Steven Seagal, serios. Mie îmi displace total băiatul ăla. Are faţa aia de bufniţă şi se îmbrăca ca un apaş, îi jujitsuieste pe https://i1.wp.com/www.wallpapersbase.org.ua/images/gallery/thumb/StevenSeagal1.jpgtoţi fără ca măcar să primească un pumn, ştie să dezamorseze bombe, să piloteze avioane, să gătească… etc şi niciodată nu rămâne cu fata. Ceva de genul:

EA: M-ai salvat, curajosule. Nu vrei să vii la mine să bem o cafea? ;;)
SS: Nunu. Mie-mi place doar să mă bat. Şi cafeaua atacă inima, eu beau doar ceai de meduză.

Jean Claude Van Damme, Silvester Stalone, Jet Li, Chuck Norris, Jason Statham, Florin Piersic, Sergiu Nicolaescu… toţi au mai luat şi bătaie din când în când. Steven Seagal nu, el e mai dibaci decât un campion la şah, mereu reuşeşte să anticipeze orice mişcare a adversarului şi să facă în aşa fel încât să nu fie atins de sabie, pumn, glonţ, picior … niciodată.

Cred că acest cowboy modern ar fi câştigat de unul singur războiul troian sau războiul clonelor şi categoric l-ar fi “citit” pe individul care a masacrat Norvegia şi l-ar fi bătut, înainte ca teroristul să apuce să ucidă atâţia oameni. Şi normal că ar fi făcut diferenţa în cel de-al doilea război mondial, probabil că hobby-ul lui este să distrugă tancuri cu mâinile goale.

Dacă ar fi fost în locul lui Mario, cred că ar fi tăvălit ţestoasele şi aricii, ar fi pălmuit dragonul şi ar fi aruncat prinţesa în lavă pentru ca a încercat să-l sărute.

Niciodată nu am putut să urmăresc un film de-al lui cap coadă. E prea absurd, obositor, ireal, plicitisitor pentru gusturile mele. Mai bine mă uit la Margelatu (a 10a oară).

Ora Zero: emisiune zero, cu oameni simpatici zero

July 28, 2011 § 5 Comments

Bâzâiam telecomanda şi am ajuns pe Neptun Tv. Speram să văd filmări de pe plajă, cu gagici care stau întinse la soare, nu o emisiune de prost gust. Era genul ăla de emisiune OTeVistă, făcută de doi oameni deloc carismatici, care probabil nici ei nu s-ar fi urmărit. Sunai acolo, îţi spuneai oful şi ei încercau să te ajute, sau măcar să te consoleze. Ora Zero se chema emisiunea.

Un bărbos antipatic şi o replică chinezească a Oanei Zavoranu nu pot fi cheia succesului în televiziune.

Sunase un tip de 25-26 de ani parcă, cu un handicap locomotor, care lucra ca paznic de noapte, şi le povestea celor 2 mari oameni de televiziune că e singur şi nu e reuşeşte să-şi facă o prietenă. Din cauză că are proteză şi că munceşte de la 6 seara la 6 dimineaţa şi nu are timp să iasă din casă. Omul părea naiv şi sincer şi chiar aştepta o rezolvare de la cei doi incompetenţi.

Duduia, cu tatuaj făcut de Gogu ce tocmai a dat licenţa la mititica, parcă se chinuia să vorbească, dar se putea observa clar că nu conversaţia este punctul ei forte. Totuşi, a încercat să îşi exprime compasiunea faţă de omul de la telefon, aşa cum ştia ea, cu faţă falsă de bambi şi cuvinte puţine şi bâlbâite. Colegul ei de canapea şi de emisiune, posesor de privire de viezure, mai spunea şi el din când în când câte ceva, într-o manieră de mahala, cum ştia el mai bine, dar avea grijă să nu acapareze discuţia.

Săracul om, părea aşa fericit că vorbea cu cele două pseudo vedete, de parcă i-ar fi răspuns Dumnezeu însuşi la telefon. Şi cică de mai bine de un an de zile priveşte emisiunea lor de doi lei deouazeci de bani şi încearcă să sune. Cât de trist… probabil că mai dă şi o grămadă de bani pentru 5 minute de vorbit cu oamenii de la televizor.

Pe criteriile: peste 18 ani, nu trebuie să doarmă la 12, sunt aşi la statul pe canapea se puţeau găsi alţi oameni mai simpatici mai capabili, pentru care limba română nu are atât de multe secrete.

Mahmureala gândurilor

July 26, 2011 § 5 Comments

Protagonistul, Ulise Odiseul povestirii mele, sunt chiar eu, Răzvan Zaharia.

Astăzi, ziua în care am pus primul punct pe coala albă este şi ziua când viaţa mea a luat o întorsătură ciudată. Şi m-am decis să scriu, pentru că înşiratul gândurilor pe hârtie mă calmează, sau cel puţin mă distrage, mă ajută să nu mai aud fiecare ticăit al secundarului şi să suspin.

Sper doar să-mi pot duce la capăt ideea, să nu o abandonez prematur, cum am mai făcut nu de puţine ori când am dat de greu. Nu se poate să nu reuşesc, pot să fac orice, atâta timp cât îmi doresc cu adevărat. Nu sunt talentat, dar sunt dispus să muncesc mult, nu vreau bani, nu vreau faimă, nu vreau decât să îi dovedesc ceva unei singure persoane. Cât de greu poate fi să-i dovedesc fostei prietene, că pot duce la bun sfârşit ceva complet străin mie, doar prin muncă şi dăruinţă? Asta ar fi formula supremă care să susţină afirmaţia “deşi suntem diferiţi, putem avea o relaţie foarte bună, aproape perfectă.” . Deci, acum nu scriu o simplă povestioară, încerc să dovedesc că dragostea poate face fericiţi, unul alături de celălalt, doi oameni complet diferiţi ca obiceiuri, dar apropiaţi ca personalitate.

Încă de dimineaţă am presimţit că ceva rău urma să mi se întâmple azi, m-am trezit speriat şi cu dureri de cap. Totuşi, nu mă aşteptăm ca Mădălina, persoana pe care ieri o credeam sufletul meu pereche să-mi spună astăzi că ne despărţim.

Nu a fost o conversaţie faţă în faţă, mi-a transmis totul prin intermediul cutiuţei ăleia nenorocite cu butoane, pe care noi o numim telefon mobil. Obiectul care ar trebui să ajute oamenii să comunice, dar de fapt strică tot pentru că îi împiedică să îşi vadă reacţiile. Obiect pe care l-am spart de ciment în şase, cu un zâmbet nebun pe chip.

Nu ştiam ce era de făcut în continuare. Nici nu îmi amintesc cum a fost când am fost ultima dată părăsit. O bună perioadă de timp am fost rece şi mi-am ţinut în frâu sentimentele. Mai exact, de când m-am despărţit de fostă şi până când mi-a intrat pe sub piele această făptură micuţă, brunetă, cu chip angelic dar încăpăţânată şi complicată.

Unii se apucau sau reapucau de fumat după un asemenea moment, alţii mergeau în cârciumă şi îşi îmbătau gândurile, iar cei mai vulnerabili dintre toţi, se sinucideau. Eu nu aveam de gând să fac niciun astfel de lucru, de abia am reuşit să mă las de fumat şi nu mai vroiam să miros a scrumieră şi mentă şi nici nu aveam de gând să beau. Gândurile mele sunt deja mahmure, mi-au umplut capul de “de ce?-uri” şi stomacul de fluturi enervanţi, chinuitori, care parcă mă devorează din interior spre exterior, cu un comportament total opus celor ce apar când suntem îndrăgostiţi.

M-am urcat pe acoperiş, mi-am găsit un loc bun, de unde puteam vedea atât oraşul cât şi dealul şi am început să contemplez. Nu aveam niciun fel de gând rău, nu mă gândeam la sinucidere sau la prostii de genul ăsta, după cum a spus şi Mădălina “eram prea leneş” şi prea puţin curajos aş adaugă eu, pentru un asemenea lucru. De fapt, toată viaţa am fost de părere că sinuciderea este laşitatea de a-ţi trăi viaţa şi de a înfrunta destinul, dacă o exista aşa ceva. Sinuciderea necesită un deficit de gândire, de fapt, nu curaj.

Dar eu dintotdeauna am fost o persoană aparte, zâmbeam când trebuia să râd, râdeam isteric când mă lovea câte un necaz neprevăzut, nu ştiam să fac complimente dar întotdeauna lumea înţelegea că am cele mai bune intenţii şi aprecia cuvintele mele.

Am continuat să stau acolo sus şi să mă gândesc, la o mulţime de lucruri care au trecut dar au lăsat urme adânci, asemeni unor scobituri făcute de soldaţii cu baionete sclipitoare şi foarte bine ascuţite pe copacii care aveau scopul de a marca ceva, în personalitatea mea. Mă simţeam ca un veteran, un veteran al sentimentelor şi al vieţii, care înfrunta razele violenţe ale soarelui, de acolo de sus, doar cu o pălărie rotundă de pescar şi cu un creion şi o foaie, pe care urma să măzgălesc gânduri şi idei.

După aproape o oră am coborât să-mi iau altă foaie pentru că pe prima o epuizasem, scrisesem despre ultima mea relaţie, cea cu Mădălina. Foaia era trei sferturi plină de tăieturi, doar şlefuirea ideilor pe hârtie implică multe corecturi. Forma finală a scrierii mele suna aşa: “Nu pot să spun ca regret că am întâlnit-o pe domnişorica asta. M-a făcut să o iubesc, exact ca-n filme. De fapt, tot ce s-a întâmplat a fost ca un scenariu de film. Am primit, la fel ca un actor bun de la Hollywood, surâsul celei mai frumoase fete, dar l-am şi pierdut uşor, după un discurs din care reieşea că eu nu greşisem atât de rău, dar ea nu mai era capabilă să se implice emoţional.”

Nu am mai reuşit să îmi păstrez calmul iniţial şi am coborât de pe acoperiş, gândindu-mă că 3 secunde de întunecare mentală ar fi reuşit să îmi pună capăt vieţii, să-mi ia darul primit de la părinţii mei şi aprobat de Dumnezeu.

Am mototolit hârtia pe care-mi zugrăvisem sentimentele şi am fugit în camera mea, hotărât să dorm şi mâine să fiu un alt om. Nu aşteptam o mare transformare, speram doar să fiu capabil să nu-mi mai plâng de milă şi în ziua următoare.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with TED at Condomized!.