Cu Franta

September 17, 2011 § 4 Comments

Nu stiu daca v-am spus pana acum, dar eu ii detest pe francezi. Nu (doar) din cauza ca nu reusim sa-i batem la fotbal, sau ca mananca gorgonzola, branza aia ranceda si albastra a lor, care daca ar avea si putin verde, ar arata asemenea kriptonitei.

Pe langa faptul ca ei sunt niste imbecili aroganti care se scobesc in nas in puburile lor de fite de pe malurile Senei, ne considera pe noi tigani. Tocmai ei, care au jumatate de populatie cu sange african, mai inchisi la culoare decat intunericul. Nu mi se par mai civilizati decat noi, de asta ma si deranjeaza ca tocmai ei ne arata cel mai mult cu degetul.

Am avut ocazia sa ajung in buricul Parisului si sa observ anumite lucruri care m-au indreptat spre unele concluzii. Timpul si bugetul nu mi-au permis sa merg sa vizitez, am apucat sa vad doar Turnul Eiffel, noaptea. Un fel de piramida metalica, inalta, care “se uda la picioare” in apa Senei, la fel de murdara ca si Dambovita si de 10 ori mai murdara decat Tamisa. Ce sa zic, e mistocel turnul ala cu care se lauda ei, dar avem si noi unul la Slobozia, putin mai mic, ce-i drept.

Din cauza ca nu am avut posibilitatea sa vizitez prea multe, nici macar Luvrul, ma abtin de la facut comentarii rautacioase. (Din nefericire pentru ei, o sa compar centrul Parisului cu centrul Londrei. Si Paris – Londra 0-1 categoric.)

Oare sa-i urasc si din cauza ca era gata gata sa fim arestati doar pentru ca aveam masina cu numar de Romania? Au venit la noi, doi politisti cheliosi si imbecili, care refuzau sa vorbeasca engleza si pretindeau ca suntem arestati, fara sa ne spuna ce faradelege comisesem. Eu le explicam pe engleza ce si cum, ei discutau despre ce spuneam eu in limba aia a lor gretoasa, compusa din stranuturi si tuse contopite, apoi dadeau din umeri si-mi ziceau ca nu inteleg, ca trebuie sa mergem la sectie.

Pana la urma a aparut cucoana care ne gazduia in Paris si le-a explicat celor doi cretinoizi ca am venit la dansa. Cheliosii si-au cerut scuze pe engleza (acum stiau sa vorbeasca) si ne-au povestit ca niste romani jefuisera doua apartamente, nu de mult si de asta ne-au intampinat asa de prietenos, convinsi fiind ca noi suntem vinovati, sau macar suspecti. (nu-i asa ca sunt niste scumpi?)

Ieri citeam stirile si am dat peste o intamplare asemanatoare cu ce-am patit noi, doar ca mai grava. Niste romani au fost arestati la Paris gratuit, doar pentru erau romani.

Probabil ca daca stimabili ne-ar trata cu mai mult respect, nu ne-ar mai arata cu degetul si nu ne-ar mai barfi in toate berariile pe care le frecventeaza, nu i-as mai detesta nici eu. Poate ca au o tara mai frumoasa decat Romania si doar putin sub frumusetea Angliei, dar daca ei ma detesta si ma injosesc de cate ori au ocazia (pe mine ca cetatean roman) eu cum sa-i admir sau indragesc?

(cum diacritice.com e picat, si alt site similar nu stiu, postarea asta o sa fie fara a cu caciulita sau s cu codita)

Covasna şi Harghita, din România!

August 5, 2011 § 10 Comments

No, eram pe la Sfântu Gheorghe şi căutăm DN12 să ajung la Ciumani, pe lângă Gheorgheni. Şi acolo limba maternă este maghiara, iar limbă străină este tot maghiara, se pare.

Am oprit maşina şi am întrebat-o pe o tanti, spargatoare profesionistă de seminţe de floarea soarelui cum se ajunge la drumul naţional 12, spre Gheorgheni. Baba mi-a aruncat în scârbă un “Nem tudom, román.” şi a refuzat să se mai uite la mine, chiar dacă eu încercam să fiu expresiv şi gesticulam.

Aş fi preferat să nu o aud pe aceeaşi babă, nici 2 minute mai târziu întrebându-l pe nea Vasile ce face, PE ROMÂNEŞTE!

Pe mine a refuzat să mă ajute, spunându-mi că nu vorbeşte româneşte, dar cu Vasile a purtat cu succes aproape un dialog, PE ROMÂNEŞTE.

Într-un magazin, toate produsele erau pe ungureşte scrise, nu se putea cumpără pâine, doar kenyér.

Cred că sunt îndreptăţit să fiu rasist şi să îi detest pe ungurii DIN ROMÂNIA, care uită în ce ţară sunt. Nu toţi sunt suferinzi de sine şi ignoranţi, ştiu. E amuzant că ei se cred 100 la sută maghiari, dar când ajung în Ungaria realizează că cei de acolo nu îi consideră fraţii lor.

A bea sau a nu fi

August 4, 2011 § 4 Comments

Ieri, din trecere, am auzit o discuţie între doi muncitori, care probabil erau în pauza de masă (şi de ţuică). Unul dintre ei era scund, cărunt şi grăsuţ şi mânca repede şi lacom iar celălalt era mai tinerel, cam de 20 şi ceva de ani. Cei doi povesteau cum toate “e scumpe” iar “salariile e tot mai mici”:

Tinerică: Cu banii ăştia pe care îi primesc aici, de abia reuşesc să-mi plătesc ratele. Cablul de la teveu l-am şi scos, noroc cu salariul nevesta-mi, mic aşa cum e, măcar ne plătim dările la stat.

Moşulică: Nici beutură nu e ieftină deloc. Eu cum beau 1 L de ţuică şi 2 de bere la zi… ce să mai zic? Mai şi fumez, acolo se duce toată pensia mea, noroc că mai muncesc pe ici pe colo. Şi proasta aia de nevasta-mea mi-a zis că ori suntem cu banii separat, ori mă dă afară din casă.

Tinerică: Da nu mai bea bre atâta. Sau lasă ţigările măcar.

Moşulică: Păi nu pot bre, dacă nu beau o ţuică lângă cafea şi nu fumez o ţigară… de ce să mai trăiesc? Să plătesc taxe?

Tinerică: Haide bre, că nu-i aşa.

Întradevăr, nu există om mai sărac decât românul prost şi plin de vicii. Mie îmi e greu să tolerez oamenii care se plâng că nu au bani, după ce i-au tăvălit pe băutură.

Mahmureala gândurilor

July 26, 2011 § 5 Comments

Protagonistul, Ulise Odiseul povestirii mele, sunt chiar eu, Răzvan Zaharia.

Astăzi, ziua în care am pus primul punct pe coala albă este şi ziua când viaţa mea a luat o întorsătură ciudată. Şi m-am decis să scriu, pentru că înşiratul gândurilor pe hârtie mă calmează, sau cel puţin mă distrage, mă ajută să nu mai aud fiecare ticăit al secundarului şi să suspin.

Sper doar să-mi pot duce la capăt ideea, să nu o abandonez prematur, cum am mai făcut nu de puţine ori când am dat de greu. Nu se poate să nu reuşesc, pot să fac orice, atâta timp cât îmi doresc cu adevărat. Nu sunt talentat, dar sunt dispus să muncesc mult, nu vreau bani, nu vreau faimă, nu vreau decât să îi dovedesc ceva unei singure persoane. Cât de greu poate fi să-i dovedesc fostei prietene, că pot duce la bun sfârşit ceva complet străin mie, doar prin muncă şi dăruinţă? Asta ar fi formula supremă care să susţină afirmaţia “deşi suntem diferiţi, putem avea o relaţie foarte bună, aproape perfectă.” . Deci, acum nu scriu o simplă povestioară, încerc să dovedesc că dragostea poate face fericiţi, unul alături de celălalt, doi oameni complet diferiţi ca obiceiuri, dar apropiaţi ca personalitate.

Încă de dimineaţă am presimţit că ceva rău urma să mi se întâmple azi, m-am trezit speriat şi cu dureri de cap. Totuşi, nu mă aşteptăm ca Mădălina, persoana pe care ieri o credeam sufletul meu pereche să-mi spună astăzi că ne despărţim.

Nu a fost o conversaţie faţă în faţă, mi-a transmis totul prin intermediul cutiuţei ăleia nenorocite cu butoane, pe care noi o numim telefon mobil. Obiectul care ar trebui să ajute oamenii să comunice, dar de fapt strică tot pentru că îi împiedică să îşi vadă reacţiile. Obiect pe care l-am spart de ciment în şase, cu un zâmbet nebun pe chip.

Nu ştiam ce era de făcut în continuare. Nici nu îmi amintesc cum a fost când am fost ultima dată părăsit. O bună perioadă de timp am fost rece şi mi-am ţinut în frâu sentimentele. Mai exact, de când m-am despărţit de fostă şi până când mi-a intrat pe sub piele această făptură micuţă, brunetă, cu chip angelic dar încăpăţânată şi complicată.

Unii se apucau sau reapucau de fumat după un asemenea moment, alţii mergeau în cârciumă şi îşi îmbătau gândurile, iar cei mai vulnerabili dintre toţi, se sinucideau. Eu nu aveam de gând să fac niciun astfel de lucru, de abia am reuşit să mă las de fumat şi nu mai vroiam să miros a scrumieră şi mentă şi nici nu aveam de gând să beau. Gândurile mele sunt deja mahmure, mi-au umplut capul de “de ce?-uri” şi stomacul de fluturi enervanţi, chinuitori, care parcă mă devorează din interior spre exterior, cu un comportament total opus celor ce apar când suntem îndrăgostiţi.

M-am urcat pe acoperiş, mi-am găsit un loc bun, de unde puteam vedea atât oraşul cât şi dealul şi am început să contemplez. Nu aveam niciun fel de gând rău, nu mă gândeam la sinucidere sau la prostii de genul ăsta, după cum a spus şi Mădălina “eram prea leneş” şi prea puţin curajos aş adaugă eu, pentru un asemenea lucru. De fapt, toată viaţa am fost de părere că sinuciderea este laşitatea de a-ţi trăi viaţa şi de a înfrunta destinul, dacă o exista aşa ceva. Sinuciderea necesită un deficit de gândire, de fapt, nu curaj.

Dar eu dintotdeauna am fost o persoană aparte, zâmbeam când trebuia să râd, râdeam isteric când mă lovea câte un necaz neprevăzut, nu ştiam să fac complimente dar întotdeauna lumea înţelegea că am cele mai bune intenţii şi aprecia cuvintele mele.

Am continuat să stau acolo sus şi să mă gândesc, la o mulţime de lucruri care au trecut dar au lăsat urme adânci, asemeni unor scobituri făcute de soldaţii cu baionete sclipitoare şi foarte bine ascuţite pe copacii care aveau scopul de a marca ceva, în personalitatea mea. Mă simţeam ca un veteran, un veteran al sentimentelor şi al vieţii, care înfrunta razele violenţe ale soarelui, de acolo de sus, doar cu o pălărie rotundă de pescar şi cu un creion şi o foaie, pe care urma să măzgălesc gânduri şi idei.

După aproape o oră am coborât să-mi iau altă foaie pentru că pe prima o epuizasem, scrisesem despre ultima mea relaţie, cea cu Mădălina. Foaia era trei sferturi plină de tăieturi, doar şlefuirea ideilor pe hârtie implică multe corecturi. Forma finală a scrierii mele suna aşa: “Nu pot să spun ca regret că am întâlnit-o pe domnişorica asta. M-a făcut să o iubesc, exact ca-n filme. De fapt, tot ce s-a întâmplat a fost ca un scenariu de film. Am primit, la fel ca un actor bun de la Hollywood, surâsul celei mai frumoase fete, dar l-am şi pierdut uşor, după un discurs din care reieşea că eu nu greşisem atât de rău, dar ea nu mai era capabilă să se implice emoţional.”

Nu am mai reuşit să îmi păstrez calmul iniţial şi am coborât de pe acoperiş, gândindu-mă că 3 secunde de întunecare mentală ar fi reuşit să îmi pună capăt vieţii, să-mi ia darul primit de la părinţii mei şi aprobat de Dumnezeu.

Am mototolit hârtia pe care-mi zugrăvisem sentimentele şi am fugit în camera mea, hotărât să dorm şi mâine să fiu un alt om. Nu aşteptam o mare transformare, speram doar să fiu capabil să nu-mi mai plâng de milă şi în ziua următoare.

Maşini da, cap ba.

July 23, 2011 § 3 Comments

Mergeam la Cabana Gura Diham, pe Valea Cerbului (Buşteni). E drum de ţară, se ajunge foarte uşor cu maşina şi se poate sta la iarbă verde, la grătar sau cu cortul.

Repet, drumul e de ţară, adică nu e ok să îţi alergi maşina pe acolo că ridici tot praful în capul oamenilor. Un taranete cu număr dhttps://i2.wp.com/i1134.photobucket.com/albums/m611/razvanlp/carperception.pnge Bacău, posesor de Bemveu negru cu geamuri fumuri (care are scris “SHAKALU” pe spatele maşinii) nu a înţeles de ce toţi merg cu viteză mică şi a început să o calce, a depăşit 2 Loganuri şi un Kia şi ne-a umplut de colb.

Şoferul de Kia, cu număr de Bucureşti, nervos că a fost depăşit în viteză de un “jeg” de Bemveu a început să o accelereze şi el că prostu’ şi evident, noi, fraierii care preferă mersul pe jos, ne-am ales cu încă o tură de praf în plămâni.

Mereu mi-a plăcut să îi văd pe “şoferii” aştia de 24-25 de ani care se rup în figuri cu maşinile primite cadou de la părinţi izbiţi de copaci.

(îmi pare rău că nu am avut cu ce fotografia momentul. şi că nu am apucat să le văd numerele celor 2 zmei ca să le postez :-s )

Ilie, te urăsc!

July 21, 2011 § 2 Comments

Oficial, urăsc ziua de 20 iulie. (da Ilie, numa’ din cauza ta!)

Mi-a dat furtună (el, Ilie) pe la 8, când eram în trenul spre casă şi, în loc să ajung la destinaţie la 21:05, am ajuns la 24:50. Am staţionat ore bune în câmp, fără mâncare sau apă, obligat să îmi îndur colegii de compartiment, care deveniseră stresaţi şi se manifestau, fiecare-n felul lui.

Gagica din faţa mea, Vasilica a vorbit la telefon cu orele, cu toţi prietenii şi prietenii prietenilor, ca nu cumva să i se usuce limba. Abuza de săracul telefon, folosea clişee ieftine şi îşi încerca norocul cu fiecare băiat apelat. Replicile folosite de fete când vor să agaţe pe internet sau la telefon nu sunt amuzante niciodată, nici măcar tolerabile. Sunt o adevărată tortură pentru orice tip normal, care a reuşit măcar o dată să-şi facă o prietenă reală, pe care să o sărute în timp ce o ţine în braţe, nu din spatele tastaturii, apelând la clickincasutadouapunctestelutaenter. Simţeam că mi se aplică picătura chinezească. Şi mai era şi Dorel  în stânga mea… flămând. gălăgios şi uşor violent.

Picăturile mari loveau zgamotos acoperişul de tablă al cutiei destinate transportului de oameni dintr-un oraş în altul iar fulgerele luminau toată câmpia în mijlocul căreia trenul nostru staţiona. “Plecăm în 20 de minute.”, a zis iniţial naşul. Dar cele 20 de minute s-au făcut 3 ore, iar cele 3 ore au trecut foarte încet, de parcă ar fi fost 30.

Pe lângă faptul că trenurile noastre sunt construite să meargă prost, pentru a enerva şi a face vânzare distribuitorilor de cancan, nu sunt dotate (prea multe) nici cu vagoane restaurant. Nu interesează pe nimeni că Ionel îşi bea propria transpiraţie sau muşcă din tenesi pentru a supravieţui, într-o astfel de situaţie specială.

Într-un final am pornit. Sunt sigur că angajaţii CFR au făcut tot posibilul să mute copacul ce acoperea şina, cât mai repede. Au întrerupt jocul de table  şi şi-au lăsat cafelele să se răcească, dornici să-şi facă meseria cu simţ de răspundere. Aş fi crezut asta, dacă steagul nostru n-ar fi fost roşu galben albastru.

Am ajuns acasă, după un drum aproape la fel de chinuitor ca cel al lui Ulise pe mare, am coborât din tren şi am mers grăbit spre casă, prin ploaie.

Ilie, eu îţi mulţumesc că ai avut grijă să nu mă plictisesc, într-o zi banală de miercuri, dar serios, anul viitor abţine-te!

Feriţi-vă de vrăjitoare

July 21, 2011 § 7 Comments

Era o dimineaţă obişnuită. Eu mergeam la magazinul din apropiere să fac diverse cumpărături.

În faţă mea erau două doamne şi un bărbat. Cei trei aveau de gând să facă stânga pe o stradă necirculată. Doamna mai în vârstă m-a oprit şi m-a întrebat:

Doamna: Nu te supără tinere, ăsta e drumul către camping?
Eu: Nu doamnă, mergeţi înainte pe strada pe care sunteţi acum şi apoi faceţi prima la dreapta.https://i0.wp.com/i1134.photobucket.com/albums/m611/razvanlp/lasvegas.jpg
Vrăjitoarea (cealaltă femeie): Dar nu e bine, sigur pe aici e drumul. Pe unde zici tu duce către munte.
Eu: Păi…către munte trebuie să vă îndreptaţi. Sigur ăla e drumul, cel de care ziceţi dumneavoastră duce către centru.
Doamna: Mulţumim oricum.

Ajung la magazin, puţin enervat de femeia cu nas strâmb şi chip de zgripţuroaică pentru că m-a contrazis si a făcut mutre (degeaba), cumpăr ce am de cumpărat şi apoi mă întorc către casă. La aceeaşi bifurcaţie unde am fost prima dată oprit, îi observ pe cei trei întorcându-se de pe străduţa aleasă de baba cloanţă. De data asta au decis să meargă pe drumul de care le spusesem eu.

Bărbatul puţin stânjenit şi doamna pe care o indrumasem iniţial (bine) mi-au zâmbit, iar cealaltă s-a răstit: “Oricum nu era bine cum ne-ai spus tu, cică trebuie să facem prima la stânga, nu la dreaptă.”

De ce îţi cer unii indicaţii dacă nu au de gând să te asculte? (Mai şi comentează şi se strâmbă când le spui că sunt idioţi că nu au dreptate.)

Concluzie: Nu există vrăjitoare de treabă, cele care nu fac farmece, strică dimineţi!

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with oameni at Condomized!.