Mahmureala gândurilor

July 26, 2011 § 5 Comments

Protagonistul, Ulise Odiseul povestirii mele, sunt chiar eu, Răzvan Zaharia.

Astăzi, ziua în care am pus primul punct pe coala albă este şi ziua când viaţa mea a luat o întorsătură ciudată. Şi m-am decis să scriu, pentru că înşiratul gândurilor pe hârtie mă calmează, sau cel puţin mă distrage, mă ajută să nu mai aud fiecare ticăit al secundarului şi să suspin.

Sper doar să-mi pot duce la capăt ideea, să nu o abandonez prematur, cum am mai făcut nu de puţine ori când am dat de greu. Nu se poate să nu reuşesc, pot să fac orice, atâta timp cât îmi doresc cu adevărat. Nu sunt talentat, dar sunt dispus să muncesc mult, nu vreau bani, nu vreau faimă, nu vreau decât să îi dovedesc ceva unei singure persoane. Cât de greu poate fi să-i dovedesc fostei prietene, că pot duce la bun sfârşit ceva complet străin mie, doar prin muncă şi dăruinţă? Asta ar fi formula supremă care să susţină afirmaţia “deşi suntem diferiţi, putem avea o relaţie foarte bună, aproape perfectă.” . Deci, acum nu scriu o simplă povestioară, încerc să dovedesc că dragostea poate face fericiţi, unul alături de celălalt, doi oameni complet diferiţi ca obiceiuri, dar apropiaţi ca personalitate.

Încă de dimineaţă am presimţit că ceva rău urma să mi se întâmple azi, m-am trezit speriat şi cu dureri de cap. Totuşi, nu mă aşteptăm ca Mădălina, persoana pe care ieri o credeam sufletul meu pereche să-mi spună astăzi că ne despărţim.

Nu a fost o conversaţie faţă în faţă, mi-a transmis totul prin intermediul cutiuţei ăleia nenorocite cu butoane, pe care noi o numim telefon mobil. Obiectul care ar trebui să ajute oamenii să comunice, dar de fapt strică tot pentru că îi împiedică să îşi vadă reacţiile. Obiect pe care l-am spart de ciment în şase, cu un zâmbet nebun pe chip.

Nu ştiam ce era de făcut în continuare. Nici nu îmi amintesc cum a fost când am fost ultima dată părăsit. O bună perioadă de timp am fost rece şi mi-am ţinut în frâu sentimentele. Mai exact, de când m-am despărţit de fostă şi până când mi-a intrat pe sub piele această făptură micuţă, brunetă, cu chip angelic dar încăpăţânată şi complicată.

Unii se apucau sau reapucau de fumat după un asemenea moment, alţii mergeau în cârciumă şi îşi îmbătau gândurile, iar cei mai vulnerabili dintre toţi, se sinucideau. Eu nu aveam de gând să fac niciun astfel de lucru, de abia am reuşit să mă las de fumat şi nu mai vroiam să miros a scrumieră şi mentă şi nici nu aveam de gând să beau. Gândurile mele sunt deja mahmure, mi-au umplut capul de “de ce?-uri” şi stomacul de fluturi enervanţi, chinuitori, care parcă mă devorează din interior spre exterior, cu un comportament total opus celor ce apar când suntem îndrăgostiţi.

M-am urcat pe acoperiş, mi-am găsit un loc bun, de unde puteam vedea atât oraşul cât şi dealul şi am început să contemplez. Nu aveam niciun fel de gând rău, nu mă gândeam la sinucidere sau la prostii de genul ăsta, după cum a spus şi Mădălina “eram prea leneş” şi prea puţin curajos aş adaugă eu, pentru un asemenea lucru. De fapt, toată viaţa am fost de părere că sinuciderea este laşitatea de a-ţi trăi viaţa şi de a înfrunta destinul, dacă o exista aşa ceva. Sinuciderea necesită un deficit de gândire, de fapt, nu curaj.

Dar eu dintotdeauna am fost o persoană aparte, zâmbeam când trebuia să râd, râdeam isteric când mă lovea câte un necaz neprevăzut, nu ştiam să fac complimente dar întotdeauna lumea înţelegea că am cele mai bune intenţii şi aprecia cuvintele mele.

Am continuat să stau acolo sus şi să mă gândesc, la o mulţime de lucruri care au trecut dar au lăsat urme adânci, asemeni unor scobituri făcute de soldaţii cu baionete sclipitoare şi foarte bine ascuţite pe copacii care aveau scopul de a marca ceva, în personalitatea mea. Mă simţeam ca un veteran, un veteran al sentimentelor şi al vieţii, care înfrunta razele violenţe ale soarelui, de acolo de sus, doar cu o pălărie rotundă de pescar şi cu un creion şi o foaie, pe care urma să măzgălesc gânduri şi idei.

După aproape o oră am coborât să-mi iau altă foaie pentru că pe prima o epuizasem, scrisesem despre ultima mea relaţie, cea cu Mădălina. Foaia era trei sferturi plină de tăieturi, doar şlefuirea ideilor pe hârtie implică multe corecturi. Forma finală a scrierii mele suna aşa: “Nu pot să spun ca regret că am întâlnit-o pe domnişorica asta. M-a făcut să o iubesc, exact ca-n filme. De fapt, tot ce s-a întâmplat a fost ca un scenariu de film. Am primit, la fel ca un actor bun de la Hollywood, surâsul celei mai frumoase fete, dar l-am şi pierdut uşor, după un discurs din care reieşea că eu nu greşisem atât de rău, dar ea nu mai era capabilă să se implice emoţional.”

Nu am mai reuşit să îmi păstrez calmul iniţial şi am coborât de pe acoperiş, gândindu-mă că 3 secunde de întunecare mentală ar fi reuşit să îmi pună capăt vieţii, să-mi ia darul primit de la părinţii mei şi aprobat de Dumnezeu.

Am mototolit hârtia pe care-mi zugrăvisem sentimentele şi am fugit în camera mea, hotărât să dorm şi mâine să fiu un alt om. Nu aşteptam o mare transformare, speram doar să fiu capabil să nu-mi mai plâng de milă şi în ziua următoare.

Advertisements

Tagged: , ,

§ 5 Responses to Mahmureala gândurilor

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Mahmureala gândurilor at Condomized!.

meta