Ora Zero: emisiune zero, cu oameni simpatici zero

July 28, 2011 § 5 Comments

Bâzâiam telecomanda şi am ajuns pe Neptun Tv. Speram să văd filmări de pe plajă, cu gagici care stau întinse la soare, nu o emisiune de prost gust. Era genul ăla de emisiune OTeVistă, făcută de doi oameni deloc carismatici, care probabil nici ei nu s-ar fi urmărit. Sunai acolo, îţi spuneai oful şi ei încercau să te ajute, sau măcar să te consoleze. Ora Zero se chema emisiunea.

Un bărbos antipatic şi o replică chinezească a Oanei Zavoranu nu pot fi cheia succesului în televiziune.

Sunase un tip de 25-26 de ani parcă, cu un handicap locomotor, care lucra ca paznic de noapte, şi le povestea celor 2 mari oameni de televiziune că e singur şi nu e reuşeşte să-şi facă o prietenă. Din cauză că are proteză şi că munceşte de la 6 seara la 6 dimineaţa şi nu are timp să iasă din casă. Omul părea naiv şi sincer şi chiar aştepta o rezolvare de la cei doi incompetenţi.

Duduia, cu tatuaj făcut de Gogu ce tocmai a dat licenţa la mititica, parcă se chinuia să vorbească, dar se putea observa clar că nu conversaţia este punctul ei forte. Totuşi, a încercat să îşi exprime compasiunea faţă de omul de la telefon, aşa cum ştia ea, cu faţă falsă de bambi şi cuvinte puţine şi bâlbâite. Colegul ei de canapea şi de emisiune, posesor de privire de viezure, mai spunea şi el din când în când câte ceva, într-o manieră de mahala, cum ştia el mai bine, dar avea grijă să nu acapareze discuţia.

Săracul om, părea aşa fericit că vorbea cu cele două pseudo vedete, de parcă i-ar fi răspuns Dumnezeu însuşi la telefon. Şi cică de mai bine de un an de zile priveşte emisiunea lor de doi lei deouazeci de bani şi încearcă să sune. Cât de trist… probabil că mai dă şi o grămadă de bani pentru 5 minute de vorbit cu oamenii de la televizor.

Pe criteriile: peste 18 ani, nu trebuie să doarmă la 12, sunt aşi la statul pe canapea se puţeau găsi alţi oameni mai simpatici mai capabili, pentru care limba română nu are atât de multe secrete.

Mahmureala gândurilor

July 26, 2011 § 5 Comments

Protagonistul, Ulise Odiseul povestirii mele, sunt chiar eu, Răzvan Zaharia.

Astăzi, ziua în care am pus primul punct pe coala albă este şi ziua când viaţa mea a luat o întorsătură ciudată. Şi m-am decis să scriu, pentru că înşiratul gândurilor pe hârtie mă calmează, sau cel puţin mă distrage, mă ajută să nu mai aud fiecare ticăit al secundarului şi să suspin.

Sper doar să-mi pot duce la capăt ideea, să nu o abandonez prematur, cum am mai făcut nu de puţine ori când am dat de greu. Nu se poate să nu reuşesc, pot să fac orice, atâta timp cât îmi doresc cu adevărat. Nu sunt talentat, dar sunt dispus să muncesc mult, nu vreau bani, nu vreau faimă, nu vreau decât să îi dovedesc ceva unei singure persoane. Cât de greu poate fi să-i dovedesc fostei prietene, că pot duce la bun sfârşit ceva complet străin mie, doar prin muncă şi dăruinţă? Asta ar fi formula supremă care să susţină afirmaţia “deşi suntem diferiţi, putem avea o relaţie foarte bună, aproape perfectă.” . Deci, acum nu scriu o simplă povestioară, încerc să dovedesc că dragostea poate face fericiţi, unul alături de celălalt, doi oameni complet diferiţi ca obiceiuri, dar apropiaţi ca personalitate.

Încă de dimineaţă am presimţit că ceva rău urma să mi se întâmple azi, m-am trezit speriat şi cu dureri de cap. Totuşi, nu mă aşteptăm ca Mădălina, persoana pe care ieri o credeam sufletul meu pereche să-mi spună astăzi că ne despărţim.

Nu a fost o conversaţie faţă în faţă, mi-a transmis totul prin intermediul cutiuţei ăleia nenorocite cu butoane, pe care noi o numim telefon mobil. Obiectul care ar trebui să ajute oamenii să comunice, dar de fapt strică tot pentru că îi împiedică să îşi vadă reacţiile. Obiect pe care l-am spart de ciment în şase, cu un zâmbet nebun pe chip.

Nu ştiam ce era de făcut în continuare. Nici nu îmi amintesc cum a fost când am fost ultima dată părăsit. O bună perioadă de timp am fost rece şi mi-am ţinut în frâu sentimentele. Mai exact, de când m-am despărţit de fostă şi până când mi-a intrat pe sub piele această făptură micuţă, brunetă, cu chip angelic dar încăpăţânată şi complicată.

Unii se apucau sau reapucau de fumat după un asemenea moment, alţii mergeau în cârciumă şi îşi îmbătau gândurile, iar cei mai vulnerabili dintre toţi, se sinucideau. Eu nu aveam de gând să fac niciun astfel de lucru, de abia am reuşit să mă las de fumat şi nu mai vroiam să miros a scrumieră şi mentă şi nici nu aveam de gând să beau. Gândurile mele sunt deja mahmure, mi-au umplut capul de “de ce?-uri” şi stomacul de fluturi enervanţi, chinuitori, care parcă mă devorează din interior spre exterior, cu un comportament total opus celor ce apar când suntem îndrăgostiţi.

M-am urcat pe acoperiş, mi-am găsit un loc bun, de unde puteam vedea atât oraşul cât şi dealul şi am început să contemplez. Nu aveam niciun fel de gând rău, nu mă gândeam la sinucidere sau la prostii de genul ăsta, după cum a spus şi Mădălina “eram prea leneş” şi prea puţin curajos aş adaugă eu, pentru un asemenea lucru. De fapt, toată viaţa am fost de părere că sinuciderea este laşitatea de a-ţi trăi viaţa şi de a înfrunta destinul, dacă o exista aşa ceva. Sinuciderea necesită un deficit de gândire, de fapt, nu curaj.

Dar eu dintotdeauna am fost o persoană aparte, zâmbeam când trebuia să râd, râdeam isteric când mă lovea câte un necaz neprevăzut, nu ştiam să fac complimente dar întotdeauna lumea înţelegea că am cele mai bune intenţii şi aprecia cuvintele mele.

Am continuat să stau acolo sus şi să mă gândesc, la o mulţime de lucruri care au trecut dar au lăsat urme adânci, asemeni unor scobituri făcute de soldaţii cu baionete sclipitoare şi foarte bine ascuţite pe copacii care aveau scopul de a marca ceva, în personalitatea mea. Mă simţeam ca un veteran, un veteran al sentimentelor şi al vieţii, care înfrunta razele violenţe ale soarelui, de acolo de sus, doar cu o pălărie rotundă de pescar şi cu un creion şi o foaie, pe care urma să măzgălesc gânduri şi idei.

După aproape o oră am coborât să-mi iau altă foaie pentru că pe prima o epuizasem, scrisesem despre ultima mea relaţie, cea cu Mădălina. Foaia era trei sferturi plină de tăieturi, doar şlefuirea ideilor pe hârtie implică multe corecturi. Forma finală a scrierii mele suna aşa: “Nu pot să spun ca regret că am întâlnit-o pe domnişorica asta. M-a făcut să o iubesc, exact ca-n filme. De fapt, tot ce s-a întâmplat a fost ca un scenariu de film. Am primit, la fel ca un actor bun de la Hollywood, surâsul celei mai frumoase fete, dar l-am şi pierdut uşor, după un discurs din care reieşea că eu nu greşisem atât de rău, dar ea nu mai era capabilă să se implice emoţional.”

Nu am mai reuşit să îmi păstrez calmul iniţial şi am coborât de pe acoperiş, gândindu-mă că 3 secunde de întunecare mentală ar fi reuşit să îmi pună capăt vieţii, să-mi ia darul primit de la părinţii mei şi aprobat de Dumnezeu.

Am mototolit hârtia pe care-mi zugrăvisem sentimentele şi am fugit în camera mea, hotărât să dorm şi mâine să fiu un alt om. Nu aşteptam o mare transformare, speram doar să fiu capabil să nu-mi mai plâng de milă şi în ziua următoare.

Glumă, pentru fanii Star Wars

July 26, 2011 § 2 Comments

Moamăăă :O ! Ce tânăr e R2D2 în “The Revenge of the Sith”.

https://i1.wp.com/www.robots-and-androids.com/images/r2d2-action.jpg

Probleme tehnice

July 26, 2011 § Leave a comment

Până îmi rezolv problemele cu laptopul o să scriu mai rar. : (

Maşini da, cap ba.

July 23, 2011 § 3 Comments

Mergeam la Cabana Gura Diham, pe Valea Cerbului (Buşteni). E drum de ţară, se ajunge foarte uşor cu maşina şi se poate sta la iarbă verde, la grătar sau cu cortul.

Repet, drumul e de ţară, adică nu e ok să îţi alergi maşina pe acolo că ridici tot praful în capul oamenilor. Un taranete cu număr dhttps://i2.wp.com/i1134.photobucket.com/albums/m611/razvanlp/carperception.pnge Bacău, posesor de Bemveu negru cu geamuri fumuri (care are scris “SHAKALU” pe spatele maşinii) nu a înţeles de ce toţi merg cu viteză mică şi a început să o calce, a depăşit 2 Loganuri şi un Kia şi ne-a umplut de colb.

Şoferul de Kia, cu număr de Bucureşti, nervos că a fost depăşit în viteză de un “jeg” de Bemveu a început să o accelereze şi el că prostu’ şi evident, noi, fraierii care preferă mersul pe jos, ne-am ales cu încă o tură de praf în plămâni.

Mereu mi-a plăcut să îi văd pe “şoferii” aştia de 24-25 de ani care se rup în figuri cu maşinile primite cadou de la părinţi izbiţi de copaci.

(îmi pare rău că nu am avut cu ce fotografia momentul. şi că nu am apucat să le văd numerele celor 2 zmei ca să le postez :-s )

funny: cu unguri.

July 23, 2011 § 2 Comments

https://i0.wp.com/i1134.photobucket.com/albums/m611/razvanlp/unguri.jpg– Bă da’ mă enervează de mor ungurii ăştia, peste tot în lumea asta maşinile de poliţie sunt uşor de observat, că scrie pe ele Police, Polis, Polizia, etc. Numai la ăştia scrie Rendőrség!

(de la silview. thx)

Ilie, te urăsc!

July 21, 2011 § 2 Comments

Oficial, urăsc ziua de 20 iulie. (da Ilie, numa’ din cauza ta!)

Mi-a dat furtună (el, Ilie) pe la 8, când eram în trenul spre casă şi, în loc să ajung la destinaţie la 21:05, am ajuns la 24:50. Am staţionat ore bune în câmp, fără mâncare sau apă, obligat să îmi îndur colegii de compartiment, care deveniseră stresaţi şi se manifestau, fiecare-n felul lui.

Gagica din faţa mea, Vasilica a vorbit la telefon cu orele, cu toţi prietenii şi prietenii prietenilor, ca nu cumva să i se usuce limba. Abuza de săracul telefon, folosea clişee ieftine şi îşi încerca norocul cu fiecare băiat apelat. Replicile folosite de fete când vor să agaţe pe internet sau la telefon nu sunt amuzante niciodată, nici măcar tolerabile. Sunt o adevărată tortură pentru orice tip normal, care a reuşit măcar o dată să-şi facă o prietenă reală, pe care să o sărute în timp ce o ţine în braţe, nu din spatele tastaturii, apelând la clickincasutadouapunctestelutaenter. Simţeam că mi se aplică picătura chinezească. Şi mai era şi Dorel  în stânga mea… flămând. gălăgios şi uşor violent.

Picăturile mari loveau zgamotos acoperişul de tablă al cutiei destinate transportului de oameni dintr-un oraş în altul iar fulgerele luminau toată câmpia în mijlocul căreia trenul nostru staţiona. “Plecăm în 20 de minute.”, a zis iniţial naşul. Dar cele 20 de minute s-au făcut 3 ore, iar cele 3 ore au trecut foarte încet, de parcă ar fi fost 30.

Pe lângă faptul că trenurile noastre sunt construite să meargă prost, pentru a enerva şi a face vânzare distribuitorilor de cancan, nu sunt dotate (prea multe) nici cu vagoane restaurant. Nu interesează pe nimeni că Ionel îşi bea propria transpiraţie sau muşcă din tenesi pentru a supravieţui, într-o astfel de situaţie specială.

Într-un final am pornit. Sunt sigur că angajaţii CFR au făcut tot posibilul să mute copacul ce acoperea şina, cât mai repede. Au întrerupt jocul de table  şi şi-au lăsat cafelele să se răcească, dornici să-şi facă meseria cu simţ de răspundere. Aş fi crezut asta, dacă steagul nostru n-ar fi fost roşu galben albastru.

Am ajuns acasă, după un drum aproape la fel de chinuitor ca cel al lui Ulise pe mare, am coborât din tren şi am mers grăbit spre casă, prin ploaie.

Ilie, eu îţi mulţumesc că ai avut grijă să nu mă plictisesc, într-o zi banală de miercuri, dar serios, anul viitor abţine-te!

Where Am I?

You are currently viewing the archives for July, 2011 at Condomized!.