Vanilla flavoured mind twister

M-a văzut când am privit-o. Ştiu că nu trebuia să întorc capul. Acum am înţeles că asta a fost greşeala fatală, greşeala care a făcut-o să înţeleagă că încă-mi pasă, greşeala care nu-mi dă credibilitatea de care am nevoie să îi spun că între noi totul s-a terminat, greşeala care nu îmi oferă nicio şansa de scăpărare.

O simplă privire nesemnificativă îi da şansa să îmi strice viaţă din nou. O să îmi între iar pe sub piele, aşa cum a reuşit să facă mereu când eram certaţi/despărţiţi. O să fiu obligat iar să-i suport zâmbete tâmpe pe care le arunca în toate momentele neamuzante, chiar dacă noi o să fim doar amici. Dar nu o să pot deţine controlul, nu în faţă ei.

Îmi amintesc cum a fost când am vrut să-i explic că noi doi nu mai putem fi împreună. Terminam de vorbit, ea zâmbea şi se comporta ca şi cum nu ar fi fost nici o problemă între noi. Ca şi cum ea ar fi rămas prietenă mea, dar eu mă jucăm şi pretindeam că nu sunt prietenul ei.

I-am spus: “Nu putem să mai fim împreună. Nu mai vreau să fim împreună, să mă răneşti la fel. Sincer. Nu e bine nici măcar că vorbim. Hai să nu mai vorbim, niciodată.” Ea m-a privit senină şi mi-a aruncat un “Ai rămas tot la fel de drăguţ, doar că ai mai crescut. Mi-a fost dor de tine, în toţi aceşti ani în care nu ne-am văzut şi vorbit deloc.” (Trecuseră totuşi 3 ani, acum nu mai eram liceeni fără griji şi prejudecăţi)

Eu: “Au trecut 3 ani, am reuşit să uit de tine şi am fost fericit. Foarte fericit. Mi-am construit o viaţă noua, nu am mai încercat să înţeleg de ce ai plecat când totul era aşa frumos şi astfel am putut să fac un pas înainte, să nu mă mai urăsc în fiecare zi. Am fost capabil să alung fiecare amintire ce mă legă de tine şi apoi, într-un final să îţi neg existenţa. Iar acum nu mai pot face la fel pentru că eşti în faţa mea. În carne şi oase. Pot să te văd, să te ating, să îţi vorbesc, să-ţi simt acelaşi parfum de vanilie care în trecut mă făcea cel mai fericit om.”

Ea: “Eşti un scump. Ai reuşit să ajungi la o facultate bună, genul de facultate la care tânjeai încă de când eram adolescenţi. Felicitări. Eu după bac nu m-am înscris la nicio instituţie de învăţământ superior. Am continuat să pictez, acasă, pentru mine. Ştii că nu mi-a plăcut niciodată şcoală, eu sunt artistă.”

Eu: “Nu îţi ajunge o revenire teatrală să fim iar împreună. Nu se poate să…” M-a întrerupt, a început să vorbească, repede şi hotărâtă.

Ea: “Nu mă interesează că ai prietenă, tu trebuie să fii prietenul meu. Suntem făcuţi unul pentru celălalt. Nu ne-am schimbat deloc, nici eu nici tu. Doar am crescut. Cum o cheamă? Dă-i papucii. ”

Eu: “Nu, nu îi dau papucii.”

Ea: “Bine atunci. Nu-i da papucii. O să fiu şi eu prietena ta. O să accept să fiu cea de-a două femeie din patul tău. Nu mă deranjează, e mai bine decât nimic.”

Eu: “Nu se poate asta! NU! (am spus răstit). O iubesc!”

Ea: “Termină o dată. Ştiu eu cum iubeşti tu. Şi cât de “uşor” spui că iubeşti pe cineva. Ştiu şi că mă iubeşti pe mine. Nu vreau să mi-o spui, nu e nevoie. O simţ. Flacăra din sufletul tău încă arde pentru mine.”

Eu: “Nu, nu te iubesc. De fapt, te urăsc! T E  U R A S C ! Din tot sufletul. Eşti posesivă, faci doar cum vrei tu, niciodată nu explici nimic, mereu dispari. Nu te mai vreau în viaţa mea, nici pe tine nici parfumul tău de vanilie.”

Ea: “Bine, bine, bine. Vorbim mâine pe la 8. Te sun eu. Şi ai face bine să răspunzi sau o să te trezeşti cu mine la uşă. Acum o să plec, undeva… Papa.”

Eu: “Unde Dumnezeu pleci? Nu cunoşti oraşul şi nici nu ai la cine să te duci.”

Şi a plecat, mi-a strigat doar “Papaaaaa! Ne vedem mâine!”, când deja făcuse 4-5 păşi. Nu s-a uitat înapoi. Deloc.Şi dacă s-a uitat, a avut grijă să nu observ.

O urăsc! De ce a trebuit să vină neinvitata-n viaţă mea? Doar prezenţa ei îmi face atât de mult rău. Şi mai şi vorbeşte…